Nemultumire?!

Povesteam zilele trecute cu bunica mea despre cat de nemultumit e un om pe parcursul vietii sale.
Ei bine, cu totii stim (mai bine zis: ne amintim) ca atunci cand eram niste copii de gradinita, muream de nerabdare sa fim scolari. Nu ne gandeam ca pana suntem la gradinita, avem timp sa facem orice doream (iar cand spun orice, nu glumesc).


Odata ajunsi scolari, am observat ca treburile capata proportii, iar responsabilitatile incep sa apara una dupa cealalta. Parca nu ne mai placea asa mult aceasta etapa. Atunci ne-am gandit noi ce bine ar fi daca am fi studenti. Viata "asa cum o vrem noi": nopti pierdute prin puburi sau cluburi, petreceri dupa petreceri, dar totusi: bani mai putini, implicit datorii, asadar probleme mai multe. Nu ne place, nu-i asa? Nu ne place nici viata de student, mai ales pentru ca avem mult mai mult de invatat, iar noi tot anul am petrecut si perioada sesiunii nu ne-a ajuns sa invatam. La naiba! Restanta. In astfel de momente, abia asteptam sa scapam si de facultate, sa ajungem in spatele unui birou, de unde doar sa dam indicatii subalternilor. Ceea ce nu stim noi e: chiar daca termini facultatea (asta in cel mai bun caz), nu e sigur ca ajungi in spatele unui birou asa cum visezi tu.


Iata-ne. Am ajuns intr-un punct mult asteptat. Am terminat facultatea. Si acum... ce?! Ce vom face mai departe? Suntem zeci de mii de studenti absolventi: oare cate birouri exista in lume? Avem rezervat fiecare cate un loc al nostru? Nu. Cineva mai trebuie sa si munceasca. Cine e acel cineva? Noi suntem. De ce suntem noi? Pentru ca daca nu suntem genul de oameni care sa dam din coate sa ajungem in fata sau sa-l calcam in picioare pe cel de langa noi ca sa ajungem sus, nu suntem integrati in inalta societate. Acum ca am lamurit-o si pe asta, oare ne place la fel de mult sa fim absolventi de facultate? Nu ni se pare cumva ca acesti ani, dupa care am primit o simpla diploma, au fost cam... degeaba?! Ei si ca simplu muncitor, lucrezi 255 de zile din 365. Asta inseamna cam 5 zile de  concediu si 105 weekenduri. N-ai timp nici macar de o scurta calatorie in acel concediu.


Pentru ca am pierdut atata timp invatand, am ajuns la un punct in care ne dorim sa avem timp din belsug pentru noi insine si, fiind adulti, timp pentru a calatori oriunde dorim. Asadar undeva pe la varsta mijlocie ne dorim deja sa fim pensionari. Odata ajunsi pensionari, asteptam prima pensie (e logic, nu!?). Cand primim prima pensie, constatam ca n-am muncit suficient toata viata, astfel ca acei bani nu ne ajung pentru toate cheltuielile lunare, daramite sa mai si calatorim.
Si atunci, inchisi in casa, ne gandim cu melancolie la acele momente in care zburdam fericiti prin spatele blocului, prin gradina casei sau prin curtea gradinitei, la acele momente in care ne straduiam sa invatam pentru a trece examenele care ne hotarau viitorul sau la acele momente in care am avut primul loc de munca si ne dorim, parca, sa dam timpul inapoi, ca sa putem retrai la maximum fiecare moment al vietii.


Totusi, stiti la ce NU ne gandim? Nu ne gandim cat de nemultumiti suntem. Niciodata nu ne ajunge ce avem, mereu dorim mai mult. Uneori din ambitie, alteori din vanitate. Daca e primul motiv, e bine; daca, insa, e al doilea motiv, ar trebui sa reflectam asupra acestei probleme si sa o corectam.