Școala Radio

Școala Radio

Am aflat de existența proiectului Școala Radio pe data de 27 aprilie a acestui an, dintr-un anunț primit pe mail. Anunțul aducea la cunoștință că pe 1 mai se va desfășura etapa de selecție pentru cel de-al 3-lea stagiu al proiectului. Fiind înnebunită după tot ceea ce ține de radio, am spus că merg la selecție, văd care e treaba, dacă intru - bine, dacă nu intru - și-așa e bine. La câteva zile după aceea am aflat că am fost acceptată să particip. Încântare maximă!
Proiectul Școala Radio se constituie din 6 module (programe, știri, muzical, producție, marketing, etic și juridic), în total 120 de ore de pregătire, în weekend-uri. Pe limba noastră asta înseamnă, oareșcum, să îți „pierzi” între 4 și 6 ore din weekend-uri, timp de aproximativ 3 luni. Totuși, din proprie experiență, aș putea să vă spun că acestea nu sunt pierdute absolut deloc. Fiecare oră, fiecare minut, chiar fiecare secundă... se merită!
Primele 4 module au fost, în proporție de >90%, practice. În timpul cursurilor învățam să lucrăm la butoane, să scriem și să citim știri, să prezentăm emisiuni, să creăm jingle-uri/promo-uri/hit-mix-uri ș.a.m.d. Era super fain. Atmosfera era permanent încărcată de emoțiile fiecăruia dintre noi, de frica de-a nu strica pe la butoane ceva și, în același timp, de bucuria de-a fi acolo. Ultimele 2 module au fost, în mare măsură, teoretice, însă au cuprins zeci de noțiuni interesante și care, într-o bună zi, ne vor folosi (chiar dacă acum nu prea ne dăm seama unde și când).
Personal, am realizat că, participând la Școala Radio, am avut numai de câștigat: i-am întâlnit pe tutori (Bogdan Calu - programe; Cătălin Fartaeș - știri; Marcel Platon - muzical; Cătălin Nunu - producție; Ioana Grindean - marketing; Viorel Nistor - etic și juridic), niște oameni minunați, cărora le mulțumesc că au avut răbdare cu noi și au avut bună-voința de-a ne împărtăși atâtea lucruri minunate; mi-am cunoscut colegii mai bine și ne-am împrietenit; am învățat multe lucruri într-un timp relativ scurt și chiar mi-am petrecut weekend-urile făcând ceva folositor și amuzant în același timp.
Dacă vreodată m-ar întreba cineva de-aș trece iar prin experiența aceasta, cu siguranță aș spune „DA!”. Pentru că merită!

Vă mulțumesc!

Sesiune

Sesiune, sesiune,

Cea mai cruntă noțiune,

Învățat până de seară,

Vreau să dorm odată iară.

                                               (adaptare după Imnul Studenților - Alin Ciun)

(Vă regăsiți? Eu cam da...)

După cum bine se știe deja, sesiunea ne cam bate la ușă (unora; altora le-a năvălit deja în case).  Eu urmează să mai am cinci examene, următorul fiind marți, urmat apoi de altul, vineri și o lucrare de predat, pe 8 februarie. Aseară m-am apucat și eu să-mi însușesc niște idei generale, pentru cel de Genuri Jurnalistice. Nu pare greu. Aici oricum, contează practica, teoria mult mai puțin, deși cartea ”Gen, text și discurs jurnalistic” are doar vreo 400 de pagini. În privința lucrării pe care o am de predat, nu știu încă subiectul pe care vreau să-l dezbat.
Eu vorbesc acum de prima sesiune din viața mea. Încă nu știu exact ”cu ce se mănâncă”, dar am să-mi completez părerea în privința aceasta imediat după ce termin. Stresul este și, în același timp, nu este mare. E mare, deoarece sunt foarte multe noțiuni noi, dar nu e mare fiindcă materia nu e chiar așa multă, la majoritatea cursurilor. Există totuși unul care mă sperie la culme, ori de câte ori mă gândesc la el. E vorba de Comunicare Vizuală.
În perioada asta fiecare student speră să nu ajungă la restanțe, visează la asta. Și eu sunt în aceeași situație. Mă gândesc ce bine mi-ar fi dacă 2 săptămâni încontinuu doar aș lenevi, dormi și petrece, ca apoi să pot începe cel de-al doilea semestru în forță. Deși sesiunea, practic, încă n-a început, eu deja îi aștept cu nerăbdare finalul.
Pe facebook văd zilnic, zeci de studenți care postează diferite imagini sugestive în privința stării pe care o au sau punctului la care au ajuns cu învățatul. Așa-zisele citate proprii, privind părerile lor față de diferite materii sau stadii, ocupă și ele mare parte din spațiul profilurilor utilizatorilor. Exemple: „'Matematici aplicate în economie' - să te ia naiba!!”; „Escape the Facebook !!! :))) Go back and learn”; „I always realize how much beauty there is to see in the world... when i have to study for exams. X_X”. Aceste citate aparțin câtorva dintre prietenii mei, dar cu siguranță și voi îi aveți pe ai voștri și nu trebuie să stați foarte mult să căutați până dați de niște exemple asemănătoare.


Și totuși... mi-e atat de greu și de ciudat să scriu acum despre facultate, despre cum mă simt în raport cu ea, despre cum văd viitorul apropiat. Nu mă caracterizează foarte tare să vorbesc despre mine...


În încheiere, vă doresc tuturor spor la învățat, succes la examene și să ne vedem cu bine la petrecerile de după!!!

Modernizare

Ei şi pentru că timpul trece, oamenii şi tehnologia se modernizează, m-am gândit să nu fiu tocmai eu cea care rămân în urmă. Aşadar, iată-mă şi pe mine cu pagină pe facebook pentru blog-ul meu.
Nu-mi doresc să scriu des, mult şi prost. Îmi place să scriu atunci când simt nevoia, cât e potrivit şi bine. Asta explică oarecum lunile pline de pauze între postările mele.


Câteva detalii legate de statutul meu actual: Din 3 octombrie 2011 sunt, oficial, studentă a Universităţii Babeş Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, specializarea Jurnalism.
Am nişte colegi foarte simpatici şi, într-un timp foarte scurt, cu toţii am devenit o nouă mică familie.

Nemultumire?!

Povesteam zilele trecute cu bunica mea despre cat de nemultumit e un om pe parcursul vietii sale.
Ei bine, cu totii stim (mai bine zis: ne amintim) ca atunci cand eram niste copii de gradinita, muream de nerabdare sa fim scolari. Nu ne gandeam ca pana suntem la gradinita, avem timp sa facem orice doream (iar cand spun orice, nu glumesc).


Odata ajunsi scolari, am observat ca treburile capata proportii, iar responsabilitatile incep sa apara una dupa cealalta. Parca nu ne mai placea asa mult aceasta etapa. Atunci ne-am gandit noi ce bine ar fi daca am fi studenti. Viata "asa cum o vrem noi": nopti pierdute prin puburi sau cluburi, petreceri dupa petreceri, dar totusi: bani mai putini, implicit datorii, asadar probleme mai multe. Nu ne place, nu-i asa? Nu ne place nici viata de student, mai ales pentru ca avem mult mai mult de invatat, iar noi tot anul am petrecut si perioada sesiunii nu ne-a ajuns sa invatam. La naiba! Restanta. In astfel de momente, abia asteptam sa scapam si de facultate, sa ajungem in spatele unui birou, de unde doar sa dam indicatii subalternilor. Ceea ce nu stim noi e: chiar daca termini facultatea (asta in cel mai bun caz), nu e sigur ca ajungi in spatele unui birou asa cum visezi tu.


Iata-ne. Am ajuns intr-un punct mult asteptat. Am terminat facultatea. Si acum... ce?! Ce vom face mai departe? Suntem zeci de mii de studenti absolventi: oare cate birouri exista in lume? Avem rezervat fiecare cate un loc al nostru? Nu. Cineva mai trebuie sa si munceasca. Cine e acel cineva? Noi suntem. De ce suntem noi? Pentru ca daca nu suntem genul de oameni care sa dam din coate sa ajungem in fata sau sa-l calcam in picioare pe cel de langa noi ca sa ajungem sus, nu suntem integrati in inalta societate. Acum ca am lamurit-o si pe asta, oare ne place la fel de mult sa fim absolventi de facultate? Nu ni se pare cumva ca acesti ani, dupa care am primit o simpla diploma, au fost cam... degeaba?! Ei si ca simplu muncitor, lucrezi 255 de zile din 365. Asta inseamna cam 5 zile de  concediu si 105 weekenduri. N-ai timp nici macar de o scurta calatorie in acel concediu.


Pentru ca am pierdut atata timp invatand, am ajuns la un punct in care ne dorim sa avem timp din belsug pentru noi insine si, fiind adulti, timp pentru a calatori oriunde dorim. Asadar undeva pe la varsta mijlocie ne dorim deja sa fim pensionari. Odata ajunsi pensionari, asteptam prima pensie (e logic, nu!?). Cand primim prima pensie, constatam ca n-am muncit suficient toata viata, astfel ca acei bani nu ne ajung pentru toate cheltuielile lunare, daramite sa mai si calatorim.
Si atunci, inchisi in casa, ne gandim cu melancolie la acele momente in care zburdam fericiti prin spatele blocului, prin gradina casei sau prin curtea gradinitei, la acele momente in care ne straduiam sa invatam pentru a trece examenele care ne hotarau viitorul sau la acele momente in care am avut primul loc de munca si ne dorim, parca, sa dam timpul inapoi, ca sa putem retrai la maximum fiecare moment al vietii.


Totusi, stiti la ce NU ne gandim? Nu ne gandim cat de nemultumiti suntem. Niciodata nu ne ajunge ce avem, mereu dorim mai mult. Uneori din ambitie, alteori din vanitate. Daca e primul motiv, e bine; daca, insa, e al doilea motiv, ar trebui sa reflectam asupra acestei probleme si sa o corectam.